marți, 18 decembrie 2012

Ceaunele iernii de la Ceaunu' Crăpat

Sunt ierni cu zăpadă sau fără, ierni blânde, geroase, ierni lungi ori părelnice. Iarna asta nu e ca toate celelalte; e o iarnă... la ceaun! La un "ceaun crăpat" din care ies aromele mâncării binefăcute. Coborâţi în josul Străzii Franceze din Centrul Vechi şi, aproape de colţ, căutaţi ceaunele cu bucatele tradiţionale româneşti ale iernii. Sunt afară, le descoperiţi uşor, bolborosindu-şi iahnia de fasole, sarmalele cu afumătură, ciorba de burtă şi soteul de hribi. E prima iarnă dupa deschiderea noului restaurant "La Ceaunu' Crapat" când patronul Sorin Aldescu - de altfel, om al muntelui - scoate la stradă fierturile, ceafa cu cartofi prăjiţi, pastrama de berbecuţ şi de miel, împreună cu toate derivatele din carne de porc din gospodăriile ţărăneşti - jumări de casă, slănină, şorici, drob şi misterioşii cârnaţi Q7... Aruncaţi, mai întâi, o privire în ceaune (nu sunt crăpate!), alegeţi-vă meniul şi pătrundeţi, încet, în intimitatea călduroasă a restaurantului, lăsându-vă pradă tuturor simţurilor. Masa dumneavoastră ar trebui să înceapă o-bli-ga-to-riu cu un platou cu zacuscă, pastramă, drob de ciuperci şi urdă de burduf udate cu o glajă de tărie de afine sau cu un păhărel de vin de-al casei. Iar ca să vă săturaţi, trebuie încercată specialitatea casei - carne la garniţă şi miel în unt de oaie cu usturoi sălbatic. Veţi descoperi, într-un sfârşit, că în ceaunele iernii de la "Ceaunu' Crăpat" încap, de fapt, marile valori ale bucătăriei româneşti. Citeste mai mult pe www.albumliterargastronomic.blogspot.com

luni, 1 octombrie 2012

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul: La varsta de 25 de ani, scriitorul George Bernard Shaw a devenit ve­getarian. El atribuie aceasta schimbare a habitudinilor sale de viata...

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani: A rămas celebru pentru acest îndemn: „Nu întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Zilele trec...

duminică, 19 august 2012

Paris! Paris!

Ce pot eu să spun despre Paris ce nu s-a spus deja? Cântece, poezii, filme, toate preamăresc această citadelă a iubirii, acest oraş al îndrăgostiţilor, veşnic viu, veşnic strălucitor şi veşnic magnet de turişti. Nu am foarte multe informaţii extraordinare să vă dau, nici nu o să descoperiţi acum ceva nemaipomenit despre Paris. Doar vechile clişee: Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacré Coeur, Musee d’Orsay, Muzeul Luvru… Hei, or fi ele clişee, dar se cer văzute şi admirate. Deci misiunea mea este să vă spun ce trebuie să vizitaţi şi cum. Aşa că fiţi atenţi. Întâi de toate, trebuie să fiţi în Paris pentru a-l vizita. Cu avionul este foarte confortabil, deşi destul de piperat. Dar dacă sunteţi grăbiţi să vizitaţi cât mai mult şi aveţi şI portofelul mai gros, e cea mai bună soluţie. Majoritatea zborurilor internaţionale aterizează pe aeroportul Charles de Gaulle, cel mai mare aeroport al Parisului de altfel. Trebuie însă să ţineţi minte că aeroportul este foarte mare şi destul de aglomerat, aşa că alegeţi un zbor care să vă permită un transfer comod spre un alt mijloc de transport care să vă ducă în oraş. Parisul se află la doar o oră şi jumătate de aeroport. Puteţi lua de aici trenul sau autobuzul. Aveţi grijă cu trenul. Vă trebuie biletul şi ca să urcaţi, dar şi ca să coborâţi din el. Aşa că nu fiţi Goe. De asemenea, nu există o gară centrală în Paris, aşa că asiguraţi-vă că trenul pe care îl luaţi duce la gara situată cel mai aproape de hotelul dumneavoastră. Apropo de hotel, în Paris veţi găsi tot felul de hoteluri, de la cele foarte ieftine, la cele foarte scumpe. Eu vă recomand să le alegeţi pe cele de 3 sau 4 stele, nu foarte aproape de centru, dar în apropierea unei staţii de metrou. Aşa nu vă va ajunge nici prea scump şi veţi avea şi transportul la îndemână pentru a putea începe să vizitaţi. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Fotografii surprinzătoare: Furculiţa înfiptă în… apa lacului Leman, la Vevey

Montată prima dată în 1995 şi “expulzată” după câteva luni, “reîntoarsă” pe cheiul din Vevey în 2007, cu prilejul expoziţiei “Couverts découverts”, “La Fourchette” a devenit, în sfârşit, oficial, unul dintre simbolurile oraşului. Englezul Thomas Coryat amintea în 1608, ca pe o curiozitate, obiceiul italienilor de a se servi de furculiţă, notând cu umor că, fiindcă adoptase obiceiul, fusese numit şi el “furcier” (sau “poartă furcă”). După patru secole, “Furculiţa din Vevey” a avut nevoie şi ea de ceva timp ca să fie acceptată.
Ar trebui să-i spunem: Furculiţa. Cu “F”. Câtă vreme, şi la propriu, şi la figurat, este cel mai mare obiect – instrument, tacâm – de acest fel care s-a construit vreodată. Iar dacă e să credem în legendele cu uriaşi, atunci cu siguranţă nu poate fi decât ustensila cu care vreunul dintre aceştia ducea la gură hălci imense de mâncare. Furculiţa de la Vevey, cu dinţii înfipţi în… apa lacului Leman, a devenit unul dintre simbolurile cantonului elveţian Vaud, ca şi viile de la Lavaux – cele intrate în patrimoniul UNESCO, datorită, pe de o parte, altitudinii la care cresc şi, pe de altă parte, efectului celor “trei sori” care coc strugurii. Dar despre vie şi struguri, altădată… Dacă vrei să-ţi dai o întâlnire de dragoste pe malul lacului, la Vevey, e suficient să spui: “Ne vedem la Chaplin”. De fapt, mai nimerit ar fi să zici “La Charlot”, pentru că personajul, iar nu actorul, este cel omagiat, printr-o sculptură în bronz, în mărime naturală. Dacă eşti român, cu siguranţă vei prefera alte două locuri de întâlnire, situate nu departe de geniul cinematografiei: bustul Annei de Noailles, visând la promisiunile timpului, ori pe cel al lui Eminescu, fixat pe un soclu din… cărţi de bronz. Însă de ceva vreme cel mai cunoscut reper este “La Fourchette”. “Furculiţa“. Citeste mai mult si vezi fotografiile pe Vacantierul.

Ada Kaleh: fructe dintr-un paradis pierdut

Daca urcati scarile metroului din statia Titan si masurati la pas cateva strazi ce se pierd inspre plamanul verde al parcului de cartier e imposibil sa nu zariti acei smochini ca o oaza exotica intr-un peisaj cu blocuri din anii ’70. Desi frunzele lor patate nu mai ascund de mult fructe zemoase, iar trunchiurile au imbracat hainuta de postav pentru iarna, oamenii ii recunosc de la distanta. Primul gand a fost sa stiu cine i-a plantat si are grija de ei; prima revelatie: sa-l descopar pe botanistul amator, Gheorghe Bob, un pensionar mutat la Bucuresti in 1968 tocmai din insula Ada- Kaleh. Gheorghe Bob a trait pe un teritoriu lung de vreun kilometru si lat de jumatate. O insula asa de mica, incat Jules Verne i-ar fi putut pune elice! Ada- Kaleh a fost inundata in 1970 pentru a face loc acumularii de la Portile de Fier. Dar inainte de scufundare? Ce-a fost? Gheorghe Bob se asaza in dreptul ferestrei apartamentului sau de la etajul I si incepe sa ne povesteasca: “Aveam 6 ani cand, prin 1949, am vazut, pe Ada-Kaleh, pentru prima data, smochinii; asta era in curtea unui turc pe nume Hairi Nuri. Tot ce vezi cu ochi de copil ramane. In casa locuiau trei familii: noi, Omer Hairi si preotul ortodox roman..." Citeste mai mult pe Vacantierul.

joi, 16 august 2012

Vacante de neuitat: Marmaris sau Ibizza Turciei!

Prea multă distracţie nu este nu este niciodată de prisos! Acesta este principiul după care se ghidează “Ibiza turcească”, staţiunea Marmaris, a cărei existenţă, pe parcursul unui an, este de-a dreptul oximoronică: iarna – un simplu sat de pescari, vara – cea mai exuberantă dintre destinaţiile de vacanţă ale unei ţări care oricum ne-a obişnuit cu marca turismului exclusivist. Nu au rămas foarte multe informaţii despre Marmaris, de-a lungul timpului, sau multe situri istorice. Cu toate acestea, oraşul nu a avut o istorie nici scurtă şi nici monotonă. Marmaris a fost la început un mic sătuc de pescari. Asta se întâmpla în urmă cu 3400 de ani, când în zonă s-a aşezat un mic trib al cărui conducător purta numele de Kar. Zona a fost numită Karla, după acesta. Localitatea s-a dezvoltat treptat şi a devenit un punct important în zonă. În 1522, Soliman Magnificul a cucerit oraşul pentru a-l folosi ca punct strategic în timpul asediului asupra Rodhosului. A ajutat la dezvoltarea zonei, reconstruind micuţa cetate ce o păzea şi care încă mai poate fi admirată şi azi. Este o adevărată bijuterie arhitectonică şi se spune că Soliman Magnificul, văzând noile ziduri ale cetăţii, ar fi rostit uimit: “Mimari as!” Adică: “Să fie spânzurat constructorul!” Şi nu pentru că ar fi avut vreun cusur, ci fiindcă totul era perfect, iar sultanul nu voia să mai existe vreo altă cetate la fel. Straniu mod de a-Ţi arăta admiraţia, atârnându-l în ştreang pe cel pe care îl admiri! Legenda nu e cu mult prea departe, însă, de cea a lui Dedal şi a fiului său Icar ori de legenda Meşterului Manole, ca să vă dau nişte repere mai apropiate de noi. Citeste mai mult pe Vacantierul.

marți, 14 august 2012

PHOCAEA, CETATEA IONIENILOR

Cocoşul şi foca mediteraneană sunt simbolurile oraşului Foça, la care se făcea referire şi în legendele lui Homer. Foça, port şi aşezare de coastă, se numea în timpurile străvechi Phocaea. În vremea lui Alexandru cel Mare, cetetea se afla sub stăpânirea perşilor. A fost capturată de genovezi în secolul al XIII-lea şi apoi de către otomani, în 1455, în timpul sultanului Mahomed Cuceritorul.Artefactele arheologice descoperite aici arată că istoria aşezării datează încă din anul 2000 î.Hr. Popoarele care fugeau din calea migraţiilor egeene şi a ocupaţiilor dorice s-au stabilit în vestul Anatoliei, între aceştia şi ionienii, care s-au stabilit în Foça. În secolul al XI-lea î.Hr., ei au construit un zid de apărare în jurul oraşului. Conform lui Homer, oamenii din erau buni navigatori, ei făceau cele mai lungi călătorii pe mare, ajungând chiar până la Marea Adriatică, în Etruria (pe coastele Italiei de azi) şi Iberia (pe coastele Spaniei de azi). Fiind unul dintre cele 12 oraşe ioniene, a stabilit relaţii comerciale cu cetăţile Naucratis din Egipt. Au format alianţe militare cu Miletul, au contribuit la formarea cetăţilor antice Lampsakos (Lapseki) din strâmtoarea Dardanele şi Amisos (Samsun) pe coasta Mării Negre. Ionienii din Foça au fondat şi colonii, în perioada 600 î.Hr., printre care cele mai importante numărându-se Massalia – actualul Marseille, Franţa -, Alalia, pe insula Corsica, şi Methymna, în Mytilene (insula Lesbos). În secolul VII î.Hr., Phocaea se bucura de o importanţă şi influenţă aparte, fiind unul dintre oraşele de pe “Drumul Regelui”. Acesta începea din oraşul Susa (Iranul de astăzi), trecea prin Sardes şi ajungea în Phocaea, după ce trecea prin cetatea Efesului. Herodot, supranumit şi “părintele istoriei”, descria Phocaea, care se dezvoltase substanţial după secolul VII î.Hr., ca fiind o cetate care progresează mult în comerţul pe mare, transportând oameni şi mărfuri de-a lungul şi de-a latul Mediteranei, pe nave cu 50 de vâslaşi, capabile să ducă 500 de persoane. Phocaea a fost şi primul oraş din Ionia care a bătut monede imprimate. Acestea îi ilustrau pe Zeus, Hera, Hercule şi Hermes, pe o faţă, iar pe revers erau imprimate creaturi mitologice cu cap de vultur sau de cal, precum şi grifoni. Astăzi, un orăşel patriarhal, situat nu departe de Izmir (vechea Smyrna) şi suficient de aproape pentru a permite o “expediţie” din partea turiştilor aflaţi în vacanţă în marile staţiuni egeene, precum Kuşadasi, Marmaris sau chiar Fethye, Foça posedă numeroase monumente istorice şi arhitecturale ce merită a fi văzute. Unele dintre acestea sunt rămăşiţe ale prosperei cetăţi ioniene. Altele povestesc despre perioada stăpânirilor persane, bizantine, selgiucide, genoveze sau otomane. Printre atracţiile turistice din Foça se numără: Stâncile Sirenei, Baia Satanei, un mormânt persan (situat la 7 km de Foça, pe autostrada Izmir, sculptat dintr-un singur bloc de piatră), Castelul Celor Cinci porţi (genovez), un castel din perioada otomană, Moscheea Fatih, Moscheea Kayalar, Moscheea Kafiz Süleyman şi cimitirul otoman. Se pot vedeza caracteristici ale arhitecturii egeene chiar şi la unele clădiri ale oraşului. Citeste mai mult pe Presa de turism.

luni, 6 august 2012

Itadaki Sushi sau Japonia din Floreasca

Jumătate “uliţă” patriarhală, jumătate pârleaz de sărit în lumea de fiţe a Dorobanţilor, strada pe care se află Itadaki Sushi – discretul restaurant japonez din Floreasca – nu te lasă să bănuieşti ce surprize îţi poate oferi şi cât de uşor vei ajunge la capătul lumii, chiar după prima… îmbucătură! Hai, după a doua, că nu toate felurile de sushi sunt atât de mititele, încât să le-nfuleci dintr-o dată. E de ajuns însă un simplu sashimi de somon ori un sushi nigiri spicy de ton ca să traversezi continente şi oceane – cam tot atât de “mers”, către est sau către vest – şi să ajungi în arhipelagul nipon. Cu popasuri sensorial-gustative în… Alaska sau în California (excelent e un California tobiko, “tapetat” în icre de peşte-zburător)… sau oriunde pe planetă, după “toanele” unui sushi-fusion (să-i spunem aşa, generic), care combină tradiţia japoneză cu cea europeană, într-o manieră neaşteptată. Osaka-maki conţine parmezan (regele brânzeturilor italiene) cu ton şi icre de somon, Itadaki-maki te-mbie cu carne “blândă” de scoici Saint-Jacques, fâşii subţiri de anghilă (peştele-şarpe) şi Philadelphia Cheese ş.a.m.d. Anume am omis, din şirul de ingrediente, orezul pregătit în stil japonez, cu bob lipicios şi tare, “marinat” în oţet de… orez, şi-o seamă de alte elemente tipic japoneze precum foiţa de alge, sosul de soia şi wasabi, căci e de la sine înţeles că ele se află acolo unde le e locul… Adică pe platoul de sushi. Citeste mai mult pe Vacantierul

duminică, 8 iulie 2012

Vacanţă în Thassos: un prânz la Neromulos

Ajungem în Thassos la un început de septembrie. Urcăm prin livezile de măslini, urmărind în stânga şi-n dreapta indicatoarele turistice către situri arheologice care adăpostesc ferme antice ori vechi mori de ulei. Şi, după ce trecem de bătrânul şi pitorescul sat Theologos (introdus de Ministerul Culturii din Grecia, integral, pe o listă a monumentelor arhitectonice de patrimoniu), tăiem un colţ dintr-o pădure de platani spre a ajunge, în sfârşit, la destinaţia noastră: o tavernă liniştită, lângă care susură un izvor. Acolo ne aşteaptă Melina şi Vasilis Stamos, doi tineri thassioţi care vor să ne impărtăşească proiectul lor. Suntem la “Neromulos” (sau “Moara de apă”; deşi turiştii o ştiu mai mult după numele său englezesc: “Watermill”), lângă izvorul Sfântului Vasile. Pe insula Thassos, cele mai multe dintre sursele de apă au o legendă, căci au apărut datorită unei minuni. Majoritatea sunt înfăptuite de Arhanghelul Mihail. Dar aceasta de aici a fost făcută de Sfântul Vasile, într-o zi de început de an. Mai multe nu ştiu să ne desluşească Melina şi Vasilis, căci legendele, aici, în Thassos, sunt tot atât de multe câte boabe de nisip pe plaja însorită. Nu ţi-ar ajunge o vacanţă întreagă să le afli… Citeste mai mult pe Vacantierul.